another stupid little emo kiddo…

( Din nou…de O., apoi postul meu…)

Cand am ajuns in fata usii de mahon, frumos lacuita, cu textura sa oachesa si alunecoasa, usa pe care o mai vazusem de atatea ori inainte si parca niciodata, era trecut bine de miezul noptii. Mi-am lipit urechea de suprafata neagra, in speranta ca voi auzi un cat de mic sunet, desi stiam ca usa era izolata fonic. Cu un clic insesizabil am descuiat si m-am strecurat inauntru, facand cat mai putin zgomot posibil.

Surprinzator, in casa era atat de frig, incat un fior imi strabatu coloana in sens invers de cum ar fi trebuit, de la bazin, in sus, catre spate. Instinctiv am inceput sa imi frec mainile rapid, sufland jeturi mici de abur fierbinte peste degetele infrigurate.

Pe robot, Michelle imi lasase vreo 5 mesaje, tonul devenind din ce in ce mai disperat si mai ingrijorat, pe masura ce mesajele isi scurgeau continutul in ecoul surd al apartamentului. Imi cerea sa discut cu David si sa-l readuc la scoala, fiind spre binele lui sa invete, sa stea cu copii de varsta lui, sa isi deschida orizonturile, bla bla bla. N-am mai avut rabdare si am inchis pe la al treilea, stergand restul de mesaje senile, obsesiv-compulsive, ce imi repetau intr-una aceleasi lucruri evervante, ca o moara stricata.

“ David?…David, esti acasa?” am intrebat mai mult intr-o soapta paranoica, de frica parca sa nu mi se dizolve cuvintele inainte de a-si fi parasit originile- gatul meu uscat.

“ David?” am mai bolborosit inca o data, sunetele iesind si izbindu-se de aer precum balonasele colorate, din sticlute mici, pe care le sufla copii prin parcuri.

Cand am deschis usa dormitorului, l-am gasit zacand pe podea,cu muschii tremurandu-I nevrotic, cu bratele incolacite in jurul genunchilor, cu castile in urechi, gemand usor la fiecare rasuflare, de parca gurile de O2 necesare plamanilor erau de fapt otrava, iar miscarea inconstienta a pieptului, o corvoada.

M-am asezat langa el, lasandu-l sa mi se ghemuiasca la piept, desi, stiam, habar nu avea ca eram acolo, fiind cufundat intr-un somn adanc, cel mai probabil fara vise. Mi-am strans mainile in jurul lui, cuprinzandu-i intreaga fiinta slabuta, fara aparare, punandu-mi barbia pe capul cu par moale si negru, cazand si eu in abisul somnului.

“Haide Ian, somnoroici, scoala-te! E timpul sa-ti iei medicamentele!”

O voce calda, vesela, mi se materializa in cap, stergand cu un burete umed, plin de creta inecacioasa, toate imaginile mele de dinainte, aducand doar raze reci de lumina, ce, banuiam, veneau de la ferestrele fara draperii ale spitalului.

In brate tineam strans un puisor aspru de perna, iar sub mine erau cocolosite si umezite cearsafurile tari, izilizite de sapun de casa, ieftin, al caror iz gretos se amesteca cu cel de dezinfectant si igrasie al salonului.

Imi simteam trupul tremurand de frigul ce se strecura cu viclenie pe sub geamurile vechi, prin crapaturile zidurilor, infiltrat in picaturile de ploaie ce patasera tavanul toata noaptea, cazand neincetat peste patul meu. Halatul gri-murdar, ce, mi-as fi dorit extrem de mult sa fi fost impermeabil, era leoarca, invelindu-mi corpul intr-o copca lipicioasa, lichida, usor mirositoare. Chiar si chilotii imi erau uzi, capatand o nuanta alb-transparenta, ce permitea patrunderea privirii curioase in spatele materialului subtire.

Trebuia sa fiu recunoscator, totusi, picaturilor reci ce imi limitau temperatura in fiecare zi ploioasa. Cel putin nimeni nu stia cand si cum aveam vise umede sau cand ma masturbam in secret sub patura, visand cu ochii deschisi la realitatea mea perfecta.

Am deschis ochii incet, frecandu-ma tacticos cu ambii pumni, pentru a alunga ceata specifica somnului. O figura de femeie frumoasa, cu parul roscat, tuns bob in dreptul urechilor, cu colturile orientate in sus si cu ochelari cu rame negre, dreptunghiulare, imi zambea complice, oferindu-mi un pahar cu apa si cateva pastile colorate, de diferite forme si marimi. Era extrem de atragatoare chiar si imbracata in halatul alb, lung, ce o facea sa para mult mai scunda, mai indesata si mai batrana.

“ Hai, Ian, mai stii cine sunt?” ma intreba ea ghidus, facandu-mi cu ochiul.

Era Cecile, secretara…

“Sunt Cecile, infirmiera. Eu am grija de tine, tii minte?”

Am dat incet din cap, in semn de aprobare si am luat instinctiv, cu o miscare usor repezita, pastilele, dupa care le-am dat pe gat dintr-o data, fara a mai avea nevoie si de apa.

“ Unde e Irene?”

Unde e mama…?

“ Ian, ti-am mai spus. A plecat. S-a dus la Vegas, in luna de miere cu noul ei barbat, Dimitri. Simpatic tipul, desi intotdeauna am crezut ca ea merita ceva mai bun…”

Cu Dimitri??? Directorul scolii?

O priveam cu o expresie tampa pe chip, uitandu-ma prin ea, de fapt, in gol, undeva, la peretele alb din fundal, incercand sa inteleg care era realitatea lor, care era lumea mea. Nu erau aceleasi? Cum sa nu fie? Erau…
Sau nu erau?

“ Si Vladimir?”
“ Tztztz nebunule, iti place de el,nu-I asa?” a inceput ea, dandu-mi un branci usor in umar si chicotind ca o scolarita.
“ Eu…nu…”
“Ei hai hai…Nu-I o rusine, sa stii. Vladimir vine abia diseara. Stii doar ca e in tura de noapte. O sa pun o vorba buna pentru tine. Intr-adevar… e cel mai frumusel asistent de pe aici, nu?”

Vladimir…? Noul meu asociat la firma tatei?

I-am ignorat ultima remarca si am continuat, pierdut, cu intrebarile mele alzheimeriene:

“ Evan?”
“ Da. Ce-I cu el? Vrei sa-l chem? Sper ca nu-l deranjezi iar cu vreo prostie, ca data trecuta, cand l-ai intrebat de ce nu a plecat in Tahiti. Stii doar ca Domnul Director are foarte multa treaba. Trebuie sa se ocupe de fisele pacientilor si de toate celelalte acte…”

Evan era tata…

“Si Michelle?”
“ Hai, nu-mi spune ca ai uitat-o pe tanti aia draguta ce ti-a placut atat de mult data trecuta. Mai tii minte? Ti-a aratat niste pete de cerneala… si te-a pus sa raspunzi la mai multe intrebari, apoi ti-a dat o acadea mare si buna. Este psihiatrul spitalului…”

“Psihiatru…”

Ba nu! Era verisoara-mea si preda la scoala aia de arta, lua-o-ar dracu de scoala!

“Da, Ian…psihiatru…”
“ Raoul? Marcus?”
“ Oho! I-ai tinut minte! Bravo! Raoul e inspector. A venit o data in vizita la tine si ti-a pus cateva intrebari despre conditii. Mai stii? Iar Marcus e instalatorul si zugravul spitalului. Apropo de asta, trebuie sa-l chem din nou, vad. Iar ne-au invadat picaturile de ploaie.”

Esti nebuna, femeie! NE-BU-NA! Raoul era avocatul ala blond, fostul meu coleg de liceu, iar Marcus era doctorul ce imi tinea predici mereu despre cum sa am grija de mine.

“ Gata? Te-ai lamurit acum,dragule? Doar stii bine ca iti raspund la intrebarile astea in fiecare dimineata…”

Mi-am bagat un deget in gura si am inceput sa-mi rod unghia pana la sange, dezgolind carnea de invelisul sau protector din cheratina dura. Nu se putea…nu se putea… Mi-am adus genunchii la piept si, cuprinzandu-I cu ambele maini, ca intr-o menghina stransa, am inceput sa-i legan usor, inganandu-le o melodie atat de cunoscuta… Oare ce melodie era? Unde o mai auzisem? O mai auzisem vreodata inainte?

“ Ian, hai sa te schimbam ca esti ud. Doar stii ca azi vine reporterita aia sa mai scrie despre tine. Sylvette o cheama. E cam inchistata, nu crezi?”

Sylvette era iubita curva a tatei…

“ Vine si cu…?”
“ Da. Cu doctorita aia specializata in remedii naturiste, cica. Fiona. Si ea a mai scris despre tine. Esti faimos, pustiule!”

Fiona era vaca aia…

Si Cecile m-a ajutat sa ma ridic, dezbracandu-ma usor de hainele umede si oferindu-mi niste prosoape la fel de aspre si de inzilizite, cu care sa ma sterg pe trupul ce inca mai tremura. Cel putin astea nu erau ude…

Privirea mi s-a agatat neputincioasa si zdrobita de geam, holbandu-se la ce era dincolo, insa nepermitandu-le informatiilor sa ajunga la creier, pentru a fi procesate si intelese.

O campie plana isi deschidea dezolarea neagra, lipsita de iarba, frunze sau flori, cheala in neputinta ei senila si intinsa cat puteam cuprinde cu ochii. Era pur si simplu nimic, exact cum eram si noi. Un nimic pentru societate, pentru “cei dragi”, un nimic chiar pentru noi insine. Ne-au adus sa ne contopim cu natura asta, la fel de comata si nebuna ca si noi… Pai nu meritam nimic mai bun, nu? Doar un pamant mort si sterp, inevitabil, infertil si chiar mai mult decat steril.

Exact in fata cladirii, cateva siluete imbracate in alb isi faceau de lucru, unele sapand obsesiv in pamant cu degetele, altele alergand de colo-colo in cercuri inutile, cateva jucandu-se jocuri de gradinita, precum cel cu palmele, nereusind, insa, sa le nimereasca pe cele ale partenerului, dansand fara muzica sau jucand “de-a v-ati ascunselea” fara a se clinti din loc din cauza negasirii vreunui loc bun de ascuns.

Vreo 5, 6 persoane stateau la taclale exact in centrul acestor schizofrenici, paranoici, maniaci, sau ce-or mai fi fost, fumand linistite, relaxate, urmarindu-i indeaproape pe pacienti, gata sa sara daca s-ar fi intamplat ceva nefiresc. Aici totul era nefiresc!!! Cum puteai defini normalul intr-o casa de nebuni? Pardon, un spital pentru persoane cu probleme mentale.

Stiam ca infirmierele vrusera sa puna flori, insa nici una nu a rezistat, probabil, din cauza pamantului prost, arbustii au fost dezradacinati de cativa trilu-lilu de pe acolo, iar copacii ce erau au fost taiati datorita a doua sinucideri ce au avut loc acum cativa ani printre crengile lor dese. Asa ca acum…totul era pustiit…

Ce bine ca nu puteam sa vad…
Ce bine ca ma uitam in gol…
Ce bine ca aveam lumea mea…

De pe holul, alb, putind a spirt si mucegai, doua voci au razbit pana in salon, intrandu-mi in cap fara sa le fi cerut, fara sa le fi vrut acolo:

“ Ce crezi, a mai facut progrese cu medicatia noua pe care i-o dau astia, acum?”

“ Nimic semnificativ, din pacate. Dar se merita sa mai umplem cateva foi cu el. Oamenii sunt curiosi cand vine vorba de mitomanie. Stiai ca multi sunt mitomani, fara sa-si dea seama, evident, nu ?”

“ Da. Mi-am dat seama. Oricum pustiul nu se stie de ce sufera exact. L-au diganosticat cu mitomanie, dar poate sa fie si schizofrenie, poate chiar autism, cine stie?”

“ Eh, oricum nu e important. Noi sa fim sanatoase!”

Si o femeie cu un par de culoare inchisa, strans intr-un coc si purtand un costum gri sters, ce ii ascundea aproape in totalitate trupul silfid si inca una cu cizme lungi, roz, cu toc ascutit, cu jeansii bagati in ele si cu un taior de aceeasi culoare de papusa din latex, au intrat in salon, tinandu-se de brat, holbandu-se la mine ca la un exponat zoo.

Ce bine ca mie nu imi pasa…

Cecile le spuse ca mai bine ma intervievau in biroul directorului si, exact cand asistenta m-a luat de brat sa ma duca intr-acolo, mi-am adus aminte:

“DAVID! David…cine e David?”

( ...marti de O., apoi eu…)

Era trecut de 2 noaptea, iar eu rulam cu peste 100km/h pe strazile umede si slinoase ale orasului, imbacsite de fite, prefacatorii si masti cotidiene. Nu vroiam sa ajung la birou, pentru ca, stiam, o data ajuns, aveam sa ma infrupt cu deliciile orgasmice ale tuturor viciilor pe care le aveam la ora actuala. Si nu erau putine…

Mi-am infipt unghiile adanc in plasticul negru al volanului,zgariindu-i cu salbaticie suprafata neteda, un pic moale. Vroiam sa fiu constient de mine insumi, din nou. Te rog, te rog…

Te rog…

La radio, era “Mad world” de Gary Jules. Cum naiba stiam? Nu conta… Muzica mi se prelingea cu note fine in creier, ecoand pianic in intreaga masina, acaparandu-i fiinta, si pe mine o data cu ea, lasandu-ma sa ma afund in nebunia un pic schizofrenica, ceva mai mult paranoica, si, cu siguranta, dramatica, as fi putut spune chiar tragica, a piesei…a artistului…a acordurilor perfectioniste.

Inconstient am ajuns in fata cladirii mari, ce sclipea a negru imbietor, grotesc si divin, suav si bolnav de extravagant, cladire, ce, era firma pe care o detineam…cel putin cu numele.

Peste 5 minute eram in scaunul meu confortabil, sorbind cu inghituturi mari, hulpave, licoarea brun-aurie si incalzindu-mi tupul infrigurat si tremurator cu binecunoscutele mele droguri. In dulapior gasisem, de asemenea, cateva cutii cu bomboane de cea mai buna calitate, oferite de cativa clienti de bani gata, drept mici atentii. Probabil unele erau deja expirate, insa ambalajele provocatoare, de culori inchise, ce aproape raspandeau izul ciocolatiu prin birou si mi se urcau pe papile, implinindu-le scopul, m-au determinat sa imi infig unghiile in carton si sa eliberez fericirea dinauntru.

Stiam ca nu aveam voie… stiam… Nu mai mancasem zahar de ceva ani buni, insa, daca oricum, incalcam atatea reguli, treceam peste atatea principii morale din punctul altora de vedere, ce mai insemna inca una in plus? Bomboane cu rom, cu lichior de visine, cu coniac si cafea…

Am dat gata cateva cutii, nesavurand insa gustul ce ,teroretic, ar fi trebuit sa ma ridice pe culmile fericirii, mancand mai mult automat, precum un copil cand trebuie sa ia un medicament amar. Mi-am folosit trupul pe post de cos de gunoi. Ma razbunam pe mine insumi… de ce? de ce? Fiindca nu statusem cu David, fiindca am realizat ca fara el nu aveam nimic, fiindca mi-am permis sa il iubesc. Ajunsesem deja sa mananc pe nerasuflate, fara a mesteca, fara simti savoarea oricum, combinand zaharul in exces cu inghitituri fierbinti de alcool.
Dintr-o data mi s-a facut rau. Stiam ca asta avea sa se intample, dar am continuat sa arunc in mine micile bucatele ce reprezentau venin curat. Intr-un final mi-a venit sa vomit, asa ca am lasat instinctul sa ma acapareze, dand afara tot ce mancasem, ce se transformase deja intr-o gelatina negricioara, cu gust de acid gastric si alcool aproape digerat. Ajunsesem ca propriul trup sa ma urasca, sa ii fie frica de mine, aparandu-se cu sila de ceea ce ii injectam fortat.

Un tremur incontrolabil imi dirija picioarele, mainile, incheieturile, intreaga fiinta slabita, iar cateva lacrimi incepura sa imi curga pe obraji. Plangeam de efort? Plangeam pentru mine? Poate pentru David, care, stiam, imi reprosa din priviri ca nu ii puteam oferi niciodata mai mult, niciodata ceea ce isi dorea, niciodata ceea ce avea nevoie.

Un sentiment de oboseala acuta pusese stapanire pe mine, simtindu-mi grele si plombate toate cearcanele, toate ridurile, chiar si ochii, ce stiam ca sunt rosii, umezi, injectati ca ai unui drogat in sevraj, probabil chiar cu cateva vinisoare sangerii sparte, inecate in albul lor de lapte. Insa, o data cu asta, a venit si senzatia de eliberare, de goliciune interioara fizica, de usurinta si extaz static, de debarasare a tot ce mi-ar fi putut pangari corpul, a tot ce l-ar fi putut ingreunat. Acea senzatie era divina si o experimentam pentru prima data… Nu aveam sa stiu ca deja ma dezvirginase… ca aveam sa devin anorexic, doar pentru a-mi putea simti dezinfectate intestinele, curatate organele, sterilizitata sangerarea interna.

Acum asta imi era cel mai recent viciu… Ar fi trebuit sa il urasc…

Am mai facut de cateva ori miscarea distructiva, indesand cu nemiluita zahar, apoi extirpand tot raul, dandu-l afara fara prea mult efort. Si din nou, acea senzatie de rece, de gol, de curat inauntru…

Am adormit cu capul pe hartogarie, uitand cu totul motivul pentru care venisem, cufundandu-ma intr-un somn atat de linistit si adanc, cum nu mai avusesem de ceva vreme.

O usa, trantindu-se, m-a trezit cam peste cateva ore, apoi in birou isi facu aparitia Cecile, inganand usor un cantec, ce, mi se parea mie, semana atat de bine cu cel pe care il auzisem in seara trecuta, la radio. Numai ca nu mai stiam cum se numea… Uitasem…

Femeia ramase stupefiata, cu cheile sugrumandu-se gratios in mana atarnand pe langa trup, cu ochii un pic mariti si cu gura intr-deschisa. Banuiam ca nu eram chiar Fat-Frumos la acea ora, nedormit de cateva zile, inconjurat de cutii de bomboane si sticle goale de alcool, de ambalaje de guma si mucuri de tigara, invaluit intr-un iz de voma, amestecata cu tutun, parfumul meu de roze si, probabil, mirosul bauturii nocive- whiskey-ul meu de toate zilele.

“ Ah! Domnule…nu stiam ca ati ajuns atat de…”
“ De devreme?” am intrebat eu, schitzand un zambet, care, insa, arata mai mult ca o grimasa monstruoasa, din moment ce pielea imi era atat de uscata, incat nu permitea deschiderea prea larga a buzelor, iar muschii dormeau incordati intr-un pat de spital comat.

“ Da. Aaa…adica, nu ca nu ati fi la birou la timp, de obicei…aa…” incepu sa se balbaie secretara, inrosindu-se un pic.
“ Da da, am inteles. Nu-ti fa griji. La cat e sedinta?”

“ In 20 de minute. Tocmai vroiam sa va sun…” spuse ea, vizibil stanjenita pentru gafa pe care, i se parea, o facuse.
“ Ok. Mersi.”

Cecile iesi tacuta din birou, inchizand fara zgomot usa, in urma sa.

Mi-am trecut o mana prin par, ce era incredibil de aspru si uscat, precum solzii unui mamba negru, ce a stat prea mult la soare. Am ramas uimit cand m-am trezit cu vreo cinci-sase fire de par intre degete, incolacindu-se fara vlaga pe pielea si mai palida decat de obicei. Am inchis ochii si le-am dat drumul pe parchet, simtindu-le densitatea pe masura ce cadeau plutind. Tenul imi era la fel de mort, porii dureros de dilalati, usturandu-ma mai ales in zona nasului si a fruntii. Sub ochi si in obraji, niste adancituri cadaverice imi mancau din carne, simtind practic, cum ma descompuneam pe masura ce trecea fiecare secunda. Celulele imi dispareau pur si simplu in aer, stratul de epiderma subtiindu-se considerabil.

Imi era teama sa ma uit in oglinda, asa ca am inceput sa ma plimb de colo-colo prin birou, cu nelipsita tigara in mana, pentru a usura trecerea timpului.

In 40 de minute am fost in sala de sedinte, unde, Vladimir si tata ma asteptau nerabdatori.
“ Ia te uita… Fiul risipitor, in sfarsit, s-a hotarat sa ne onoreze cu prezenta.” a spus Vladimir, sarcastic
“ Nu stiam ca o consideri o onoare… Credeam ca e mai degraba o fobie sa ma vezi..” doamne-ajuta ca nu-mi pierdusem si ironia.

Barbatul marai, aratandu-si coltii si frecandu-si mainile, nervos.
“ Tata, tine-ti cainele in lesa, ca poate imi tremura mana si cine stie cum mai ajunge in buzunarul ala, de la piept. Stii doar ca sunt o persoana nevricoasa” am facut eu aluzie la “Bubico”, intrandu-mi in rol destul de bine, pentru a-l lasa pe directorul inchisorii cu o expresie tampa, aproape goala, pe chip.

Vazand ca tata se purta cu acelasi autism obraznic, ca de fiecare data cand era in preajma mea, am continuat pe un ton plictisit, ignorant :

“ Haideti sa terminam mai repede. Ca eu, CHIAR am o viata privata si nu am de gand sa o las sa astepte pana ma senilizez” si m-am asezat in capul mesei, vizavi de tata, in capatul opus de Vladimir, ce sedea langa Evan.

De data asta, directorul inchisorii purta un costum albastru inchis, de catifea, foarte asemanator cu cel al regilor Frantei, post perioada renascentista, cu nasturi mari, aurii, si un guler spumos, de dantela imaculata. Manecile, de asemenea, ii erau imbracate in acelasi material alb, iar in talie purta o curea tot din materialul bleumarin, extrem de scump, cu o catarama din aur forjat maiestuos. Cizmele lungi, pana la genunchi, din piele neagra, in care erau indesati frumos pantalonii, precum si manusile foarte feminine, ce ii completau tinuta, se asortau de minune cu stilul sau non-conformist, indubitabil atragator.

Parul lung, ce ii cadea buclat intr-un maro-aramiu-roscat tomnatic, cu nuante suave de ciocolatiu deschis, ii era acum prins intr-o coada cu un iz de impletitura vaga, lejera, atarnand cuminte pe spatele sau slabut. O funda alba, ce curgea frumos, mixandu-si culoarea cu textura parului sau fin,ii definitiva coafura clasica. Cateva suvite aproape roscate ii incadrau chipul palid, zacand intr-o rebeliune ordonata, prevazuta si planuita cu multa grija de purtator.

La tata, recunosc, nu m-am uitat destul de bine, fiind aproape sigur ca isi pastrase linia sa vestimentara, sobra, de lux.

“ Asa deci, dupa cum ti-am spus si aseara, Evan mi-a vandut partea sa din companie… 49 de procente…” sparse Vladimir tacerea, cu vocea sa calda, joasa, un pic tremuratoare,insa.

“ Bun. Ati semnat documentele?” am intrebat eu nerabdator.
“ Da”
Tata facu un gest scurt cu capul, in semn de aprobare, privind suprafata lucioasa, bine lacuita, a mesei lungi.

“ Atunci de ce mai aveti nevoie de mine?” am spus, ridicandu-ma de pe scaun.

“ Pai… Nu te intereseaza cu cine lucrezi?” intreba Vladimir, uimit.

“ Hmm… Nu” si am zambit tampeste, ca un copil retardat. “ Mai ales cand oricum nu am nici un cuvant in toata tarasenia asta. Hasta la vista, baby” l-am mimat eu ironic pe Schwarzenegger, indreptandu-ma catre usa.

“ Ma mut in Tahiti.” Spuse dintr-o data tata, facandu-ma sa ma intorc brusc si sa-l privesc cu gura cascata.

“ Mi-am cumparat o vila acolo, iar cu banii din banci, pe care I-am strans de-a lungul anilor, o sa traiesc imbelsugat tot restul vietii. E mai bine asa, oricum. O sa pot sa ma bucur si eu in sfarist de anii batranetii, poate chiar sa uit cat de cat de trecut…” continua el cu o voce trista, extrem de inceata…

“ Imi pare rau pentru tot, Ian, fiule.” Si isi ridica privirea, tintuindu-mi abisul cu ochii sai la fel de negri, insa ce ascundeau un gri mort undeva, inauntru. Pareau deja putreziti, comati de mult prea multa vreme, emanand un regret ce s-a dezvoltat ca un parazit, secand toata vlaga si viata din tata. Stiam ca ochii sunt oglina sufletului. Tata era mort demult. Imi pare rau ca te-am invinuit atata timp…

Cu o privire I-am raspuns, povestindu-I pentru prima data intreaga mea viata, in doar cateva fractiuni de secunda, iar el ascultandu-ma, cum fac toti tatii, mustruluindu-ma pentru toate greselile si sarutandu-ma pentru reusite, jucand fotbal impreuna si mergand la balciuri, dandu-ne in carturi si mancand vata de zahar si floricele caramelizate impreuna. Cu doar o privire am simtit cum mi-a cumparat balonul ala rosu, umflat cu heliu si manusile negre din vitrina, in ziua in care mi-au inghetat mainile, iar eu imi uitasem manusile acasa. Am stiut ca el a fost cel care l-a pedepsit pe Dimitri, aparandu-ma si ca tot el a fost cel care m-a ajutat sa trec prin viata, scapandu-ma de droguri si ferindu-ma de cei care ma raneau constant. Si tot tata m-a invatat sa conduc si a studiat impreuna cu mine pentru toate examenele, doar ca sa le iau cu nota maxima, m-a dus la cursuri de alpinism si m-a incurajat sa imi public romanele.

Imi pare rau ca te-am judecat…
Tata a fost cel care a scos-o pe mama din masina la timp, salvandu-I viata…
Imi pare rau ca te-am judecat…

“ Ok… Sa ai o viata frumoasa… Multumesc pentru…tot” si am iesit pe usa, fara sa mai arunc nici o privire inapoi…

(unde ramasesem? …de O., si apoi postul meu…)

“Ce vroia?”
“ Da tare curios mai esti, dragule. Nu stiai ca persoanele curioase mor repede? Si sincer, inca mai am nevoie de tine vreo cativa ani, asa…” l-am tachinat eu cu un zambet un pic pervers pe chip, astupandu-i din nou buzele uscate cu rasuflarea mea dogoritoare.

David isi dadu ochii peste cap, oftand dezaprobator, cu o zvacnitura de maini restrictionandu-mi accesul la gura sa suava, impingandu-si cu forta palmele feminine pe pieptul meu.

“ Ce vroia, Ian?”

Mi-am incetat brusc “atacul” asupra trupului baiatului, dandu-ma cativa pasi in spate si intorcandu-ma nepoliticos catre fereastra mare din camera lui David, facand exact ce obisnuiam in situatii de genul acesta: fie sa evit raspunsul, luandu-l pe interlocutor peste picior, fie sa fug de la “locul accidentului”.

Asta-seara avea sa fie varianta nr.1. Cel putin asta era ideea mea initiala. Nu vroiam sa il incarc cu problemele mele. Avea si asa destule pe cap.

“ M-a intrebat cum o mai duc cu sexul. I-am spus ca o singura privire la curul ala al tau apetisant ar trebui sa-l lamureasca.” I-am facut cu ochiul provocator, mimand falfaitul din gene specific unei dame de companie, gata sa puna mana pe vreun client important.

David ma prinse de umeri, obligandu-ma sa ma holbez exact la cei doi ghetari ce, acum, devenisera ascutiti si reci. Uitandu-ma cu atentie la silueta din fata mea, ce ma tintuia cu o forta incredibila, mi-am dat seama ca baiatul crescuse cel putin 5-6 cm de cand il cunoscusem, ajungandu-mi acum aproape de barbie.

“ Da mare te-ai mai facut, mai David. Iar la sex-appeal ce sa mai zic. Semeni cu unchi-tu, clar!”

Acesta, insa, imi ignora complet comentariul stupid, repetand din nou intrebarea care, aproape, il obseda.
“ Daca a venit pana aici, inseamna ca era ceva serios. Zi ce!”

M-am smuls din menghina lui ca de fier, folosindu-mi intreaga forta. Mai avea un pic si ma depasea…
Ma gandeam sa-I dau inca un raspuns in doi peri, dar gura mi-a luat-o, ca de obicei, pe dinainte:

“ Tata I-a vandut partea lui din companie. 49 de procente din actiuni. Chiar daca inca mai am majoritatea, n-o sa pot face nimic fare aprobarea lui” I-am spus-o pe un ton grav, ingandurat, ingropand repede masca de sarcasm zambitor pe care o afisasem mai devreme.

David ramase uimit, cu gura intre-deschisa, uitandu-se la mine zapacit, fara a-I veni sa creada
“ Dar…de ce?”
“ Cred ca l-a santajat cu povestea cu pistolul” am spus, ranjind sadic, rememorand pe ecranul vibrator din fata ochilor, intreaga scena.
“ Pai de ce nu pe tine?”
“ Poate o fi crezut ca am mai exersat si ca ii nimeream, de data asta, pretiosul organ” am izbucnit intr-un ras isteric, usor nervos.

“Si ce ai de gand sa faci, inconstientule?”. David facu din nou abstractie de comentariul meu desucheat.
“ Eh… O sa vad eu maine, la sedinta. Nu-ti face probleme. Ma descurc eu.”

Si m-am indreptat cu pasi rapizi pe hol, dupa diplomat. Mainile, gura, intreaga fiinta tanjeau dupa o tigara. NI-CO-TI-NA… sa imi inunde simturile… NI-CO-TI-NA… sa imi inece creierul… NI-CO-TI-NA…sa fie in mine, langa mine, sa imi iasa si sa imi intre prin toti porii…

Am cautat cu disperare obsesiv-compulsiva in geanta. Nimic. In toate buzunarele paltonului. Nimic. In dormitor, printre haine, pe noptiera, in dulapul cu medicamente, sub pat, pe masuta. Peste tot. Insa, nimic.

“ David, mi-ai vazut tu cumva pachetul de tigari?”
“ Ce pachet de tigari?”
“ Aveam un…” insa privirea vinovata a baiatului, semi-ghidusa, tonul vocii ce denota amuzamentul ce il cuprinsese, chicotelile inabusite, pe care se chinuia sa le ascunda, zambetul parsiv, ce ii pangarea rautacios colturile gurii, mi-au indicat fara gres hotul.
“ Da-l incoace.”
“ Nu” si incepu sa rada, dezvelindu-si dintii perfecti, spumosi, de lapte calcaros.
“ Haide, nu fi un baiat rau. Stii ce patesc baieteii neascultatori, nu?”
“ Nu stiu. Invata-ma tu, unchiule. Am nevoie de o…lectie”
“Pai sa stii ca…”

Si am inceput sa-l fugaresc prin casa, scotand amandoi chiote si razand cu pofta. Intr-un final, David se lasa prins, cazandu-mi in brate cu o dramaturgie incredibil de bine jucata, abandonandu-mi-se complet.
“ Ok, ok ma predau!”

Mi-am bagat mana prin parul lui, tragand usor de cateva suvite taiate stramb, incatusandu-I buzele intr-ale mele. I-am intors o mana la spate, trantindu-l incet pe pat, pe burta, cu picioarele de-abia departate, punandu-l in acea pozitie extrem de vulnerabila, ce ma excita atat de mult.

“ Ce-mi placi” I-am susurat picurator la ureche, coborandu-I un deget pe spate, jucandu-ma de-a lungul coloanei sale ce parea atat de casabila.

“ Ah! Am uitat! Am ceva pentru tine. Sper sa-ti placa.” Si am cautat din nou indarjit in servieta mare, de piele neagra. I-am intins o plasuta maro, cu ceea ce parea a fi o carte.

“ Tortureaza-l pe artist. Am ales-o dupa coperta, titlul facandu-ma sa ma gandesc automat la tine si la freza ta…macelarita.”

David imi multumi, agatandu-se cu ambele maini de gatul meu, sarutandu-ma pasional, dar in acelasi timp cu calmitatea sa autista, un pic indiferenta. Mainile I-au alunecat un pic mai jos, pe talia mea, apoi si mai jos, pe coapse. Se opri la un moment dat, facandu-si loc cu doua degete in buzunarul pantalonilor mei mulati.

“ Ce ai aici?”
“ Nimic, nimic.” M-am dat cativa pasi inapoi, amuzat, prefacandu-ma naiv si inocent.
“ De unde ai pachetul?”
“ Secretul meu! Stiu ca nu eshti de acord sa fumez, dar am viciul asta de ani de zile, dinainte sa te cunosc, chiar dinainte sa te fi nascut. Asa ca n-ai ce face, dragule”

Am scos un pix negru din buzunar si am mazgalit aproape indescrifrabil cateva cuvinte pe pachet, apoi l-am pus pe noptiera.
David se holba la cuvintele ce siroiau stramb, apoi izbucni in ras:

“ ‘David, daca pui mana vei ramane impotent?’ Doar nu crezi ca asta ma va opri,nu?
“ Nu, dar cel putin vei rade si poate te induri sa nu mi-l mai iei.”

Si l-am impins din nou pe pat, de data asta pe spate, urcandu-ma usor peste el, soptindu-I dulce:

“ Si unde ramasesem…?”

( O. a scris… timpul a inceput sa curga)

si apoi am scris si eu…) 

Era intuneric si mirosea a iarna…

Am lasat masina undeva, pe o straduta laturalnica, cufundata pe sfert in lumina portocalie, bolnavicioasa, a doua felinare ciobite pe alocuri. Mi-am bagat nasul in caldura carouata a fularului de casmir si varfurile ingetate ale degetelor in buzunarele largi ale paltonului negru.

Picaturi grele, semi-degerate, aproape transformate in lapovita, cadeau cu rautatea lor specifica, lovindu-se cu putere de intreaga mea fiinta, ce, deja, temura furibund.

“ Hai, grabeste-te…” mi s-a pierdut soapta urlata in vidul miscator al orasului.

David mari pasul, ajungandu-ma din urma, luandu-ma de brat cu o zvacnitura, credeam, involuntara, cauzata probabil de frig, varandu-si mai apoi mana in buzunarul meu incapator, peste degetele mele ce incepeau sa se dezghetze.

“ Mai avem mult?” intreba el cu o voce de copilas mic, nerabdator, un pic prea mult rasfatat.
Am zambit amuzat, cercetandu-I profilul cerat, cu nasul sau extrem de ascutit, curbat stengareste in sus si cu obrajii de ceramica, acum o nuanta usor rozalie. Trenciul gri I se mula unduitor pe trup, dezvelind pe dedesubtul sau o camasa rosie, cu gulere mari si o pereche de pantaloni cu talie joasa, cadrilati, ce lunecau peste bocancii mari, de piele neagra.
Stiam ca David nu dadea doi bani pe moda, iar hainele pe care si le lua, le purta doar ca sa-mi satisfaca mie gusturie excentrice in materie de design vestimentar. L-am strans mai tare de brat, trecandu-mi un deget peste mana sa infrigurata. Aceasta s-a contractat imediat, din reflex.

“ Ajungem imediat. E exact dupa colt.”

“ Buna seara, domnule Ian. Bine ati venit. Masa dvs va asteapta” un chelner tanar, extrem de atragator, ne pofti inauntru, cu o voce dulce, aproape diabetica, as fi putut zice, uitandu-se insistent la mine, apoi la David, surprins, si din nou la mine.

“ Multumesc.”

Tanarul, politicos, se tot fataia de colo-colo, aducandu-ne meniuri, recomandandu-ne diferite specialitati ale cafenelei, oferindu-ne tot felul de explicatii si detalii cu acelasi ton de miere, aproape sufocant, fixandu-ma de fiecare data cu privirea, sperand ca obtina o cat de mica atentie a mimicii mele.

David stramba din nas, uitandu-se dezaprobator, cu o sila vadita, catre silueta imbracata in alb, ce tocmai se departa de masa noastra, catre tejghea.
“ Dragut, nu?” am spus, punand paie pe foc, amuzandu-ma de reactia sa extrem de imatura, izbucnind cu o semi-ura usor indiferenta:

“ Nu-mi plac oamenii care sunt constienti ca arata bine si profita de asta” si isi vârî nasul inapoi in meniu, murmurand ceva pe masura ce parcurgea randurile frumos caligrafiate din carnetelul rosu.

“ Cu ce va servesc? Domule Ian?” mi se adresa chelnarul, cu un zambet senzual, usor pervers, ce aparuse pe neasteptate in spatele meu.
“ Ca de obicei, un double espresso, te rog. David?”

Acesta se uita urat, cu o spranceana ridicata, la tanarul din fata lui ce il privea extrem de uimit.
“ Un safe sex… Ah ba nu! Mai bine o nada colada. Sau… o cafea decofeinizata… nu nu! Totusi, o nada colada.”

Mi-am inabusit un chicot copilaresc, apoi, dregandu-mi glasul, in timp ce imi aprindeam tacticos o tigara:
“ Deci, iubitule, cum iti place locul meu secret?”

Baiatul, parca, d-abia trezit la realitate, incepu sa contemple localul in tacere, observand atat obiectele inedite de mobilier, cat si celelalte persoane ce conversau in diferite limbi, la alte mese. Isi pierdu privirea intai pe perdelele ce flturau ostentativ la geamurile mari, intr-o nuanta de mov inchis, combinate cu unele albe cu patratele negre, ce pareau ale unei case de papusi.

Apoi isi muta atentia pe peretii de diferite culori, disipati parca alandala in interiorul cafenelei: acelasi mov ametistiu, impodobit cu modele retro, verde inchis, alb, negru si maro; alb combinat cu verde, mov si maro; negru cizelat in nuante de alb incolor; sau pur si simplu dungi negre, marinaresti, pierdute pe albul de lapte al unui perete mai dosnic.

Incaperea era luminata de candelabre, lampi, muguri de lumina, sub cele mai diferite si non-conformiste forme, materiale, asezate atat de aiurea, incat pareau naufragiate acolo. Mesele si scaunele erau desperecheate, facand parte din diverse seturi: mese din plastic, sticla trasparenta, marmura neagra, la care zaceau scaune colorate in verde, rosu, negru si alb, rotunde, patrate, mici, mai, fotolii din piele inchisa, moderne sau vechi, victoriene, desenate precum comics-urile caricaturale.

Toata aceasta harababaura, ce,in mod normal, ar fi trebuit sa fie, daca nu groaznica, cel putin, extrem de kitchoasa, de prost gust, era incununata de ghivece mari de plante exotice, exact in mijloc, in timp ce prin colturi erau aruncate diverse vaze, bibelouri, sau alte ornamente ciudate. O oglinda mare, aurie, forjata in dantele, dormea sprijinita de perele negru, manjit cu bucati albe, langa un tablou cu un nud foarte realist. Un pic mai incolo era un semineu mare, defect, doar de forma, alaturi de un petit candelabru ce statea cuminte pe podea.

“ E show-room. Aici se fac sedinte foto, atat vestimentare, cat si de mobilier. E un loc unde vin multi straini, dupa cum vezi…” am inceput eu entuziasmat, explicandu-I cu pasiune, in timp ce el incepu sa isi soarba pofticios coctailul cu cocos, pe care chelnerul I-l asezase frumos in fata.
“ Aham…Dragutz…”

Offf… David…

Nu stiu exact cat a trecut.. 1 ora, doua, poate mai mult… Am inceoput sa vorbim vrute si nevrute, filozofii, suspiciuni, tabuuri ale societatii, cum nu prea o facusem pana atunci. In sfarsit aveam timp unul pentru altul…

“ Stiu ca nu sunt un as la asta, dar sper sa-ti placa” m-am intins dupa diplomat, ridicandu-ma un pic de pe scaun, lasand camasa neagra sa alunece prea mult in sus, dezvelindu-mi o parte din abdomen, unde, scris caligrafic, zacea un “D” buclat. In jurul lui zona era rosie, un pic inflamata, semn ca tatuajul era proaspat, nevindecat complet.

Mi-am tras materialul vascos repede, peste bazin, insa David deja zarise litera, trecandu-si un deget de-a lungul ei, facandu-ma sa ma infior de placere, apoi uimit, se uita intrebator la mine.

“ Pentru ca vroiam sa se stie…”

Apoi, scotocind cu neindemanare prin mii de foi, documente, tziple, dosare, imprastiind cateva pe masa, am scos niste desene in creion, pe care I le-am intins, mandru, baiatului, ce ma observase obsesiv in tot acest timp.

David isi arunca un ochi pe ele, eu, deja, incepand cu explicatiile nerabdatoare:
“ M-am gandit ca ai nevoie de o tunsoare noua, asa ca am desenat cateva modele pentru tine. Hasurile mai apasate sunt culori mai inchise, sau reprezinta o alta culoare in cadul unei tunsori, in timp ce alea mai usoare sunt culori mai deschise. Oricum tie ti-ar sta bine cu orice, chiar si cu maturoiul pe care il ai acum in cap, dar ce-ai zice sa-I dam o forma mai decenta, nu?” si mi-am pus mana peste a lui, ce era tinuta lenes pe masa, langa paharul cu nada colada.
“ Tu si cu decenta… Ce sa-ti zic… Insa sunt desenate destul de binisor…”
“ Vai, maestro, ce flatat ma simt. Acum pot sa mor linistit,nu? Adica am primit aprobarea…”

David mai lua o gura mare din lichidul alb-galbui, apoi adauga un pic sarcastic:
“ Ma duc pana la baie… Va las pe tine si pe chelnaras sa va distrati un pic…”

L-am prins de mana, un pic cam brutal, tragandu-l inspre mine, apoi, in vazul tuturor l-am sarutat indelung, gustandu-I zaharul cu gust de cocos de pe buzele moi.

“ Hai la baie… Achitam nota dupa…”

Afara era intuneric si mirosea a iarna…

(eu am facut, dupa cum am promis, despre alex evans; O.,insa, a ramas tot la BellZ)

Fata se zgaia la el uimita, neputand sa-i inteleaga tacerea si azurul vinovat al ochilor, ce stateau acum pe jumatate inchisi, disculpandu-se. Ea tremura…

In aer plutea un iz de inceput de toamna friguroasa, desi frunzele copacilor ce imbrobodeau aproape vulgar civilizatia cosmopolitana, isi pastrasera, cel putin aparent, luciditatea verde.

Parul ei lung, de un rosu-caramiziu, cadea in culori de lumina franta, disipata, un pic ondulata artistic, ca pentru un efect special la o camera digitala. Vantul i-l mangaia brutal, leganandu-i carliontii, manjindu-se cu carminul lor ruginit. Ea tremura…

Puloverul oranj-maro, cu nasuri mari, din plastic, nu ii acopera trupul indestul pentru ca muschii sa someze, relaxandu-se.

Pe dedesubt purta o rochie alba de vara, ce ii lasa dare de voal pana la genunchi, intinandu-si existenta cu un model floral de aceeasi culoare cu lana puloverului, culoare ce ii mazgalea tenul translucid atat de bine. Balerinii cu nojite din satin fin si ciorapii trei sferturi, cu carouri portocalii, accentuau portretul ei de papusa vintage, prafuita si uitata pe vreun raft de magazin din 1980.

Pistruii de pustoaica rasfatata si nasul carn, de copil rebel ii impodobeau cu gratie chipul extrem de palid, singurele surse de lumina colorata venind de la ochii de un turcoaz-verzui sclipitor. Ea tremura…

Vocea ii era un pic ragusita, inecata de bubite mici de saliva amara, ce ii curgeau neincetat in jos, pe trahee, aproape sufocand-o. Buza de jos ii vibra incontrolabil, vuind in mici spasme gemute, mai mult intuite decat onomatopeice.

“ Alexei, cum ai putut? Credeam ca… ma iubesti… Credeam ca avem ceva special…”

Demonul cu par de smoala, filat usor in vreun coafor de lux, se uita pierdut in zare, sprijinindu-se cu o mana cu degete lungi, feminine, de balustrada terasei. Desi ochii aroganti si reci ii erau inchisi, intreaga lui fiinta emana aburi fierbinti de gheata, aura ii duhnea a superficialitate dura, iar densitatea inexistenta a sufletului ii atarna mai greu decat plumbul.

Pe cat era de frumos, pe atat de putred ii era interiorul, lasand in urma sa o atractie perversa, sado-masochista, la fiecare miscare, la fiecare suflu, la fiecare bataie de inima non-vie. Ea tremura…

“ Uita-te la mine! Te rog, spune-mi ca ma mai iubesti…”

Alexei nu schita nici un gest, ramanand o fatza de inger intr-o pictura renascentista, un bob de zahar pe buza canii de cafea, un ghetar static zdrobind Titanicul. Sufletul ii era pierdut in orasul modern, ochii mancati de viata anti-dinamica, neoriginala, obosita a icoanelor mondene, toate simturile sfasiate artistic de viciile imorale ale societatii.

Fata, cu lacrimile patandu-I stropii roscovani ai pistruilor, l-a mai strigat o data mut, implorandu-l sa o auda, sa o priveasca inca o data cu ochii lui metalici, de arhanghel decazut, sa ii mai susure numele in bataia vantului de vara, in pustietatea muntilor, cum obisnuia cand mergeau la cabanuta lui din lemn, sa ii mai dezmierde trupul gol cu degetele lui lungi, nepamantene.

Iar ei ii placea clavicula lui osoasa, iesita extrem de mult in afara, spatele costeliv, cu umerii ingusti si ascutiti, bazinul drept si anorexic, picioarele putin curbate in interior, mainile fine, buzele capturate de raceala titanului, nasul ascutit… ochii… Il iubea cum nu crezuse ca o va fi facut vreodata. Ea tremura…

Cu o ultima zvacnire senila, a creierului mumificat de cat de mult a stat in coma, conectat la aparatele invizibile, l-a impins isteric, lovindu-I soldul de marginea balustradei, apoi, intr-o criza schizofrenica, s-a lasat sa cada in gol, oferindu-si trupul orasului hulpav.

Alexei se ridica pe varfuri, ca un copil ce nu ajunge la bolul cu fursecuri, descriindu-si in cap imaginea ce fusese candva o inima utila. Fata zacea pe burta, pe asfaltul rece si gri, cu o prelungire rosiatica a parului sau lung, scurgandu-I-se sclipind, ca un sarpe, creionand parca moartea cu creta uda. Rochia ii era un pic ridicata, lasand sa I se vada coapsele albe, firave, ce, acum dormeau rupte intr-o pozitie inumana. Mainile ii erau largi deschise, parca imbratisand eliberarea, poarta iadului ce I se intrezarise in cap,exact inainte de impact, acaparandu=I mintea cu plase de paianjen negre. Buzele, intre-deschise, urlasera epileptic un singur nume, apoi… tacere.
Ea nu mai tremura…

Baiatul isi scoase castile din urechi, indesand mp3-ul bine in buzunar, apoi, cu o miscare tacticoasa a mainii, isi aranja cateva suvite rebele, ce nu ii cadeau destul de frivol pe chip, soptind cu amaraciune:

“ Si nici macar nu mi-a observat pantalonii cei noi…”

Isi infasura mai bine fularul in jurul gatului si intra in apartament, inchizand lejer usa de la terasa…