cugetare cu intarziere
Stiu ca ar trebui sa mai scriu cate ceva ca alftel incepe sa mi se legumizeze creierul, dar despartirea de Ian si de David a fost grea. Sincer nu ma asteptam pt ca nu sunt persoana care sa se ataseze in mod normal de altii, cu atat mai putin de niste personaje. Dar au prins viata si au evoluat in mainile mele si ale lui O., evident. Am simtit ca am pus o parte din mine in toata povestea, desi poate parea stupid si imatur, dar pur si simplu ma simt sleita. Parca am dat cativa ani din viata mea pentru ei. Si pana acum credeam ca faza cu sacrificiul autorului este doar o baliverna, insa este pe cat de absurd, pe atat de real si sesizabil. Am crescut o data cu personajele, mi-am insusit experentele aventurilor lor, am cunoscut mitomania, autismul si alte stari mai mult sau mai putin psihotice, am plans si am ras cu ei, am fost ei, am fost ceea ce n-au putut ei sa fie si nu am putut fi ceea ce au fost ei…
A fost frumos cat a durat. Nu as fi vrut sa se termine niciodata, dar efemeritatea era inevitabila, desi nu am vrut sa vad de la inceput. Si acum parca as fi fost iubita unui bolnav de cancer: stiam ca ma va parasi de la primele semne ale bolii, stiam ca ma va parasi cand a cazut la pat, stiam ….stiam …stiam. Si nu am vrut sa o recunosc nici in ultima clipa: moartea lui m-a luat prin surprindere.
In fine, life goes on si o sa ma apuc destul de curand de treaba, dar stiti cum e: prima iubire nu se uita niciodata si ca sa mentin tonul romantic, sentimental, bullshit de genul asta, this is a pic with me and sally, buna de felicitare, sau, vorba ei ” de pus in rama cu ursuleti rosii”
